Sfânta Lumină reprezintă o minune divină, transcendentă, care se manifestă anual în Sâmbăta Mare, fiind un fenomen spiritual incomprehensibil pentru mintea umană. Printre cele mai timpurii mărturii istorice despre această lumină mistică se numără relatările despre apariția sa după ce Ierusalimul a fost cucerit de perși, în anul 617 d.Hr.

Această manifestare divină este considerată a fi cea mai impresionantă minune a vremurilor noastre, având capacitatea unică de a fi observată atât de credincioși, cât și de necredincioși. Este minunea care sfidează orice logică umană și servește drept dovadă nemijlocită până la sfârșitul timpurilor că Hristos a înviat din morți, oferind tuturor promisiunea vieții veșnice.

Cu toate că Sfânta Lumină care apare pe Mormântul Domnului nostru Iisus Hristos în Sâmbăta Mare a fost subiectul unor descrieri sumare, impactul său spiritual este imens. Acest fenomen, ce se petrece an de an, între orele 12:30 și 15:00, în timpul Vecerniei Mari, rămâne o dovadă palpabilă a credinței neclintite. De-a lungul istoriei, Sfânta Lumină a luminat exclusiv pentru ortodocși, confirmând că aceștia păstrează cu sfințenie învățăturile apostolice și că Ortodoxia este, într-adevăr, credința adevărată.

În ciuda faptului că despre venirea acestei Lumini pe Mormântul Domnului s-a scris sporadic, fiecare relatare personală, inclusiv experiențele mele directe cu această minune, reînnoiește credința și adâncirea misterului divin care ne înconjoară. Este o mărturie vie a prezenței lui Hristos printre noi, reînviind în fiecare an speranța și credința în inimile tuturor celor care participă la acest act de reculegere spirituală.

În noaptea Vinerii Mari, după solemnitatea Prohodului, Mormântul Sfânt este supus unui riguros proces de verificare de către ofițeri de poliție israelieni de diverse confesiuni – un arab, un turc și un reprezentant al statului Israel – asigurându-se că nu există nicio sursă de foc ascunsă în interior. Această procedură meticuloasă include verificarea fiecărui obiect din interiorul mormântului, inspecția lespedei care marchează Mormântul Sfânt și un control corporal amănunțit al arhiereului grec responsabil cu răspândirea vatei pe mormânt. După această verificare, toate luminile sunt stinse și ușa Mormântului Sfânt este sigilată cu două mari sigilii de ceară și pânză albă, formând un X, în timp ce gardienii rămân de veghe.

În biserică, procesiunea solemnă este condusă de Patriarh și se oprește în fața Mormântului Sfânt pecetluit. Urmând un ritual străvechi, slujitorii înconjoară Mormântul de trei ori pe partea dreaptă, în timp ce clopotele sună, cântând laudele Învierii. La finalul celei de-a treia înconjurări, se intonează imnul Vecerniei, un moment de profundă contemplare și reculegere. Patriarhul, împreună cu ceilalți slujitori, se retrage apoi în altar, în așteptarea momentului divin. În acest timp, delegații oficiali și reprezentanții comunităților armene, romano-catolice și copte se alătură mulțimii, în timp ce mii de credincioși țin în mâini felinare speciale sau mănunchiuri de 33 de lumânări, pregătiți să primească Sfânta Lumină.

Acest ritual impresionant nu numai că marchează respectul profund pentru tradițiile străvechi, subliniază universalitatea și unitatea credinței în fața misterului Învierii. Fiecare detaliu, de la verificările inițiale până la momentul aprinderii Sfintei Lumini, reflectă o credință vie și o tradiție care traversează secolele, aducând împreună inimi din întreaga lume într-o singură comuniune de speranță și lumină.

Apropiindu-se momentul culminant al Sâmbetei Mari, în jurul orei 12, Patriarhul se pregătește pentru unul dintre cele mai sacre rituale, renunțând la omofor, sacos și mitră, pentru a rămâne îmbrăcat doar în stiharul alb, simbol al purității și al devotamentului spiritual. Însoțit de epitrahil, mânecuțe și brâu, imaginea sa capătă o simplă solemnitate, reflectând esența profundă a slujirii sale.

Înconjurat de respect și anticipare, Patriarhul este escortat spre Sfântul Mormânt de doi diaconi și de ecleziarhul bisericii, într-un marș care îmbină tradiția cu sacralitatea. Înainte de a intra în sanctuar, Patriarhul este supus unui control amănunțit de către ofițerii de poliție necreștini, sub privirile reprezentanților oficiali armeni, romano-catolici și copti, o măsură de precauție pentru a asigura că nu există nicio sursă de foc ascunsă asupra sa.

Odată ce verificările sunt finalizate, Patriarhul îndeplinește gestul semnificativ de a desigila ușa Sfântului Mormânt, rupând pecețile într-un act încărcat de simbolism și anticipare. Pășind în Capela Îngerului, însoțit tradițional de un arab musulman, Patriarhul este urmat de privirile pline de speranță și credință ale tuturor celor prezenți. Diaconii și ecleziarhul, martori la acest moment sacru, rămân la ușa capelei, păstrând tradiția și solemnitatea momentului.

Ceara de la cele patru sigilii, simbol al autenticității și sacralității ritualului, este adunată cu grijă într-o cupă de argint și transportată la altar, unde va fi păstrată până la Paștele următor. Această tradiție, încărcată de istorie și credință, reprezintă un fir neîntrerupt care leagă comunitatea creștină de momentul Învierii, reînnoind an de an legătura dintre trecut, prezent și eternitate.

Pătrunzând în adâncurile sacre ale celei de-a doua încăperi, Patriarhul se așază în genunchi în fața lespedei Sfântului Mormânt, un moment de profundă reculegere și rugăciune. Musulmanul, rămânând în Capela Îngerului, își asumă rolul de gardian al acestei tradiții, veghind cu respect și solemnitate. În acest timp, în întreaga biserică, toate lumânările, candelele și luminile sunt stinse, lăsând loc unei tăceri adânci, pregnante, în care așteptarea și emoția cresc cu fiecare secundă.

Această tăcere nu este însă lipsită de viață; dimpotrivă, este umplută de o expectativă vibrantă, de speranța unei minuni ce urmează să se reveleze. Arabii creștini își încep rugăciunile și cântările, într-o expresie ferventă a credinței lor, ceea ce sugerează că prezența și devotamentul lor sunt esențiale pentru manifestarea Sfintei Lumini. Se crede că, în absența rugăciunilor lor, minunea întârzie să se manifeste, un testament al puterii comunității și credinței împărtășite.

Întreaga adunare se unește într-un cor de strigăte pline de speranță: „Doamne, da-ne Lumina!”, „Sa vina Lumina!”, „Trimite-ne din cer lumina!”. Aceste apeluri pline de fervoare reflectă dorința arzătoare a credincioșilor de a fi părtași la un moment divin, la o manifestare tangibilă a prezenței lui Dumnezeu. În aceste momente de intensă așteptare și rugăciune, biserica devine un spațiu în care cerul și pământul par să se unească, iar distincțiile dintre diferitele tradiții și credințe se estompează în fața misterului comun al credinței.

Îngenunchiat în sanctuarul profund al credinței, Patriarhul rostește cu evlavie rugăciunea ancestrală transmisă de la apostoli, un ecou al credinței neschimbate care răsună prin veacuri. Această rugăciune profundă, în care fiecare cuvânt poartă greutatea tradiției și a spiritualității creștine, invocă Lumina eternă a lui Hristos, întemeietorul și dătătorul de lumină, Cel care a dispus ca din întuneric să strălucească lumina și a adus speranță și mântuire omenirii.

Patriarhul, prin cuvintele sale sacre, cere mila divină pentru toți credincioșii, recunoscând umil că, deși au fost chemați din întuneric la lumina cunoașterii divine, adesea, prin fapte, se întorc spre întuneric. Rugăciunea se transformă într-o cerere ardentă pentru luminarea minții și inimii, ca toți să poată trăi ca fii ai luminii, conform poruncilor divine, și să redobândească strălucirea și puritatea primei zile de după Sfântul Botez.

Această invocare profundă a luminii nu este doar o cerere pentru iluminarea personală, ci și un apel la unitate și la recunoașterea lumii divine care îmbracă totul în strălucirea sa. Patriarhul cere ca lumina cea neînserată să strălucească în inimile tuturor, iluminând întreaga creație, astfel încât, prin credință și iubire, să fie slăvită Lumina cea adevărată, Hristos, în veci de veci. Amin.

Această rugăciune capătă o semnificație și mai profundă în contextul așteptării Sfintei Lumini, simbolizând dorința arzătoare a credincioșilor de a se reînnoi spiritual și de a primi confirmarea divină a Învierii lui Hristos, fundamentul credinței creștine. Este un moment de comuniune profundă, în care cerul și pământul se întâlnesc prin intermediul luminii divine, reamintind tuturor de promisiunea mântuirii și a vieții veșnice.

Pe lespedea funerară, într-un moment de mister divin, se manifestă un fenomen supranatural: o ceață mistică din care se naște o flacără de o nuanță fascinantă galben-verzuie. Această flacără, pentru câteva minute magice, nu arde, un semn al prezenței divine care transcende legile naturii. Patriarhul, în rolul său de intermediar între divin și credincioși, adună cu grijă vata ce se aprinde miraculos de la această flacără în două cupe de aur perforate, simboluri ale purității și sfințeniei.

În Capela Îngerului, într-un act de comuniune și mărturisire a minunii, Patriarhul aprinde două buchete impresionante de câte 33 de lumânări fiecare, număr ce simbolizează anii de viață pământească ai lui Hristos. Acest gest sacru se desfășoară sub privirea atentă a musulmanului, marcând un moment de pace și respect interconfesional. Cupele cu flacăra divină sunt apoi oferite, prin intermediul a două ferestre mici, celor doi diaconi ortodocși care așteaptă afară, reprezentând diseminarea luminii divine în lume.

Una dintre cupe este dusă la Sfântul Altar, în timp ce cealaltă este transportată la biserica Sfinților Împărați Constantin și Elena, amplasată în incinta Patriarhiei, asigurând astfel că lumina sfântă ajunge în locuri esențiale ale credinței ortodoxe. Urmând aceste acte sacre, Patriarhul se îndreaptă către fața Sfântului Mormânt, ținând în mâini cele două faclii aprinse, un simbol al Învierii și al speranței renăscute.

Strigând de trei ori, „Veniți de luați lumină!”, Patriarhul invită întreaga adunare să participe la împărtășirea acestui dar divin. Aceste cuvinte, mai mult decât o simplă invitație, reprezintă un apel la unitate, speranță și reînnoire spirituală, amintindu-le tuturor de lumina ce vine în întunericul lumii pentru a aduce pace, înțelegere și mântuire. În acest moment, comunitatea de credincioși devine una, legată prin flacăra sfântă a credinței și a speranței în Înviere.

Minunea Sfintei Lumini continuă să se desfășoare într-un mod profund mistic și impresionant. În momentul în care Patriarhul părăsește sanctuarul Sfântului Mormânt, un nou miracol se întâmplă sub ochii adunării uimite: candelele ortodoxe amplasate deasupra, o parte din lumânările din șfeșnice și candelele din Altarul Bisericii Mari se aprind singure, într-un gest divin de afirmare a credinței și a speranței.

În aceste momente sacre, doi diaconi îl escortează pe Patriarh înapoi în Sfântul Altar, iar credincioșii adunați, într-un gest comun de unitate și credință, își aprind felinarele și buchetele de câte 33 de lumânări fiecare, transformând biserica într-o mare de lumină și căldură. Oamenii se ating de această flacără miraculoasă cu fața, cu mâinile, chiar și cu hainele, simțind binecuvântarea fără a se arde, o dovadă vie a prezenței divine care ocrotește și îmbrățișează fiecare suflet.

După câteva minute, în care flacăra devine normală și arde ca orice altă lumină, reprezentanții romano-catolici, armeni și copți preiau Sfânta Lumină pentru a o duce în sanctuarele lor, unde va fi păstrată ca simbol al unității și speranței pe tot parcursul anului. În acest context de profunzime spirituală, Patriarhul adresează o scurtă predică de mulțumire către Mântuitor și de întărire a credinței ortodoxe, marcând încheierea unui act de comuniune divină.

Vecernia și procesiunea Sfintei Lumini se încheie la ora 3 după-amiaza, dar ecoul acestui moment sacru răsună în inimile tuturor. În această zi binecuvântată de Sâmbătă, când se prăznuiește cu bucurie și recunoștință misterul Învierii și al luminii ce a strălucit peste cei aflați în întuneric, Patriarhul roagă pentru binecuvântarea și sfințirea tuturor celor care primesc această lumină. Se roagă ca fiecare să fie eliberat de întunericul patimilor și făcut vrednic de lumină neînserată a Dumnezeirii, ca lumina faptelor bune să strălucească înaintea oamenilor, astfel încât ei să slăvească pe Dumnezeu în unitate, sănătate și viață binecuvântată.

Această rugăciune încheie nu doar un moment de înaltă spiritualitate, ci reînnoiește și întărește legătura comunității de credincioși cu divinitatea, îndemnându-i pe toți să trăiască în lumina și iubirea lui Dumnezeu, să aducă lumina în viețile altora și să devină martori ai speranței și ai credinței în lume.